Un interviu care ar trebui sa fie Biblie pentru actorii de azi.


Marin Moraru în iunie 2015, la TIFF. Foto: Raul ?tef

Discu?ia care urmeaz? a avut loc la edi?ia TIFF din 2015, când lui Marin Moraru i s-a decernat Premiul de Excelen?? al festivalului. Atunci, timp de o or?, actorul s-a întâlnit cu presa ?i cu spectatorii dornici s?-l vad?.

Era trist ?i re?inut, foarte diferit de imaginea mucalitului controlat cu care îl asociam noi, cei ce nu-l ?tiam decât de la televizor sau din filme.

?tia atâtea, tr?ise atâtea, dar se mul?umea deseori s? spun? doar „da”„nu” sau „a?a a fost”.

A murit în 21 august 2016, la 79 de ani, ?i, dac? moartea unui om ar putea fi prins? în cuvinte, a lui ar avea pu?ine ?i simple.


– În cartea dumneavoastr? de memorii, „Suntem ce sunt amintirile noastre”, spune?i c? nu v? place s? filma?i. De ce?

– Pentru c?, atunci când m? v?d pe ecran, m? doare stomacul. Îmi dau seama c? n-am f?cut ce trebuia, c? a? fi putut face mai mult. Zgârietura pe pelicul? r?mâne, nu po?i s-o ?tergi. La teatru o mai ?tergi cu urm?torul spectacol, dar aici nu se mai întâmpl?.

– În copil?rie a?i vrut s? v? face?i pilot. A?i f?cut ceva în sensul ?sta?

– N-am f?cut nimic, pentru c? am fost respins la vizita medical?. Eram debil fizic.

– Ce vârst? avea?i?

– 15-16 ani.

– Cum a?i ajuns la actorie?

– Datorit? faptului c? am v?zut multe spectacole. Eram agent tehnic la Atelierele „Grivi?a Ro?ie” – urm?ream ce se f?cea la strung?rie. ?i la întreprindere se aduceau bilete, pe care le pl?teai la salariu.

Nu ?tiai c? le vei pl?ti, dar le pl?teai. A?a am v?zut foarte multe spectacole. Aveam un sertar plin de asemenea bilete rupte.

– La ce fel de spectacole mergea?i?

– Orice. Pentru mine, spectacolul de teatru era happening, era întâmplare, era via?? acum. Nu era ceva ce se repeta. ?i când am v?zut c? actorii fac acela?i lucru, mi-am dat seama c? se întâmpl? ceva foarte curios: ei fac o meserie. A?a cum un violoncelist are digita?ia necesar? pentru a produce acele sunete.

Cred c?, datorit? faptului c? v?zusem atâtea spectacole, am început s? prind gustul facerii lor ?i m-am întrebat de ce nu sunt eu acolo. A?a gândeam eu, c? a? face mult mai bine decât ei.

– Era sfâr?itul anilor ’50?

– O, Doamne. Mult înapoi: în ’54, ’55.

– Revenind la actorie…

– Am dat la actorie ?i am c?zut.

– Cum era examenul?

– Îngrozitor. Înfior?tor. Pentru c? nu ?tiam ce trebuie s? fac ca s? le plac?. Nu ?tiam asta.

– Nu se f?ceau medita?ii…

– Pe vremea aia, nu. Cred c? numai dragostea fa?? de aceast? meserie m-a îndemnat s? continui cu examenul de admitere. Altfel, cunosc personagii care au dat chiar de zece ori…

– Dumneavoastr? de câte ori a?i dat admitere?

– De trei ori.

– În ce consta examenul?

– Începea cu o examinare eliminatorie, în care era „da” sau „nu”.

– În func?ie de?

– În func?ie de impresia pe care o f?ceai comisiei. ?i nu ?tiai ce trebuie s? faci pentru asta. Totul e subiectiv în meseria asta. Într-o zi m? simt bine ?i imaginea personajului mi se pare bun?, alteori, nu.

Dup? ce treceai de examinarea eliminatorie, începeau examin?rile la proba de monolog, la comportare cu obiecte, ?i a?a mai departe.

– E diferit de examenul care se d? ast?zi?

– E la fel. Nu ?tiu dac? ast?zi mai ai voie s? vorbe?ti cu candidatul, dar atunci nu aveai decât discu?ia – cum te nume?ti, care ?i-e programul, ce-ai preg?tit. Dac?-l întrebai de numele mamei sau al tat?lui, un alt candidat putea s? spun? – Dar pe mine nu m-a întrebat.

Cam despre asta e vorba. Iar lec?iile de actorie sunt cel mai pl?cut lucru care se întâmpl? unui viitor actor. Institutul de Teatru nu-?i d? talent, î?i d? modalit??i de a percepe lumea. Iar profesorii mei au avut aceast? calitate.

– Spune?i-ne câteva nume.

– Doamna Dina Cocea, Ion Cojar, Octavian Cotescu, Toma Caragiu, colegii ?i prietenii mei cu care am p??it în teatru: Gheorghe Dinic?, ?tefan Iordache, George Constantin, to?i mari actori, cu care nu cred c? România se va mai întâlni…

– A?i lucrat în timpul facult??ii?

– Nu. Chiar era o directiv? intern? – studen?ii nu au voie s? participe la spectacole. ?i aveau dreptate, pentru c? una se preda în ?coal? ?i alta era rela?ia în teatru, cu regizorul, cu colegii. Eram crescu?i într-un ou ?i, când d?deam fa?? cu „scândura”, eram ?oca?i.

Acum, studen?ii fac filme ?i chiar teatru înc? din studen?ie, ?i sunt strica?i la baz? de rela?iile din interiorul teatrului.

Marin Moraru, al?turi de Silvia Popovici (în centru), în „Gai?ele” (de Al. Kiri?escu).

(Întrebare din public) – Spunea?i c? România nu se va mai întâlni cu asemenea actori. De ce?

– Pentru c? s-au schimbat vremurile. Înainte, studentul, tân?rul actor, avea o pio?enie fa?? de aceast? meserie, pio?enie care acum a disp?rut. Acum, rela?ia e financiar?, f?r? consecin?e de psiho-rela?ie. P?rerea mea poate s? fie gre?it?, dar a?a v?d eu.

(Întrebare din public) – Care ar fi cele mai strânse prietenii pe care le-a?i legat cu colegii dumneavoastr??

– Prieteniile în teatru se întâmpl? în func?ie de proiect. Odat? proiectul început, cei care particip? la el devin o familie. Dac?, din proiect în proiect, te întâlne?ti mereu cu aceia?i oameni sau aproape aceia?i, ei încep s?-?i devin? familiari.

Dac? se termin? proiectul ?i nu v? mai întâlni?i, r?mâne o amintire foarte pl?cut? ?i-atât. Dar, în general, prieteniile se înfiripeaz? în proiect.

(din public) – Ne pute?i da câteva nume de prieteni care au r?mas pentru o via???

– Cu domnul Dinic? am fost colegi de banc?, am jucat în acelea?i piese, iar el a f?cut mai mult film, c? eu am plecat la Institut. Apoi Caragiu, Cotescu, George Constantin.

(Alt? întrebare din public) – Spunea?i c? v? doare stomacul când v? uita?i la rolurile pe care le-a?i f?cut în filme. Ce rol v-a dat cele mai mari dureri?

– Toate. N-am avut bucuria revela?iei a ceea ce am f?cut pe film. În teatru e altceva. Dup? ce se termin? spectacolul, îl rejoc în minte înc? o dat?, ?i cred c? nu sunt singurul care face asta. ?i nu descop?r zgârieturile care m-ar ucide. Dar pe film le vezi imediat.

(Din public) – Ce replici v-au r?mas în suflet, ?i dac? le folosi?i în via?a de zi cu zi?

– ?ti?i, la începutul televiziunii se lucra pe viu, nu se înregistra. Când se aprindea becul ro?u, era „scap? cine poate”. Live. Textul îl înv??ai dumnezeie?te, pentru c? niciun sufleur n-a reu?it s? sufle ceva la televiziune. Când se termina emisiunea, nu mai ?tiam nimic.

S? ?ti?i c? rar mi se întâmpl? s? mai ?in minte câte-o replic? din ce-am f?cut. Se ?terge. Asta este o binefacere pentru un actor. Dac-ar ?ine minte tot, ar muri.

M? întreab? lumea cum pot s? ?in minte atâtea tomuri. Obi?nuin?a, meseria, rutina… ?i înc? ceva.

Noi nu înv???m doar cuvintele. Noi înv???m textul prin atingeri cu obiecte, prin mi?c?ri. Dac?-mi schimbi un obiect pe mas?, eu pot s? uit replica. Dac?-mi pui telefonul de pe mas? în alt? parte, eu pot s? uit replica.

Deci, eu sunt legat de obiectele din jur. Pasul pe care-l fac, mâna care bate, toate ?in de textul meu. ?i dac? uit asemenea lucruri, uit ?i textul.

– Aceste tehnici se înva?? în facultate sau ulterior?

– Le înva?? fiecare pe pielea lui.

– Ce a?i descris dumneavoastr? se nume?te, din Evul Mediu încoace, arta memoriei: legarea textului memorat de anumite obiecte.

– Absolut. Eu nu cunosc niciun actor care s? ?in? minte numai textul. El ?ine minte ?i slalomul pe care-l face în aceast? pârtie imens?.

Marin Moraru, în „Take, Ianke ?i Cadâr”, al?turi de Radu Beligan ?i de Gheorghe Dinic?. Foto: TNB

– Ce v? aminti?i de la filmele cu haiduci din anii ’60?

– Au fost primele mele întâmpl?ri filmice. Cu Toma Caragiu se închegase deja o prietenie din spectacolul „D-ale carnavalului”, pe care-l jucam la teatrul Bulandra. ?i aceast? prietenie s-a dezvoltat la filmul „Haiducii”, el fiind R?spopitul, iar eu, Dasc?lul.

A fost o experien?? interesant?, dar obositoare ?i periculoas?, pentru c? mul?i dintre noi nu ?tiau s? c?l?reasc?. Când trecea iure?ul, o cohort? c?lare, primii cai aruncau pietre cu copitele ?i puteau s? te loveasc?. S-au întâmplat cazuri. Iar în cazul în care c?deai, se termina cu totul, ?i filmul, ?i via?a, uneori.

– F?cea?i cursuri de c?l?rie înainte s? înceap? film?rile?

– Nu. La „Haiducii” am f?cut doar spre sfâr?itul filmului.

– Cât durau film?rile la un asemenea proiect?

– Cam toat? vara, pân?-n toamn?. Trei luni, cam a?a. Unele film?ri treceau ?i peste iarn?.

– În acest timp, era?i degreva?i de sarcinile de la teatru?

– Nu. Alergam de la film?ri, cu sufletul la gur?, s? prindem spectacolul de sear?. Pentru noi, cel mai îngrozitor lucru era s? nu ajungem la spectacol.

– ?i dac? film?rile aveau loc în afara Bucure?tiului?

– ?i dac? aveau loc în afara Bucure?tiului. Am spus întotdeauna c? cei care fac numai film, cum e-n America, sunt ni?te oameni ferici?i, lipsi?i de acest stres îngrozitor al teatrului. S? faci ?i teatru, ?i film, nu se poate.

Este înfior?tor de greu. În primul rând, pentru c? trebuie s? despoi de pe tine ni?te piei, pe care cu greu le râcâi. Teatrul e una, filmul e alta… Sunt dou? experien?e total diferite.

Film poate s? fac? oricine. Într-o pies? de teatru, un actor trebuie s? duc? trei ore de rela?ie psiho-scenic?. La film, trebuie s? fii preg?tit în fiecare secund? s? faci un lucru, de?i ai stat o zi întreag? în scaun, nef?când nimic. S? fii în acea secund? într-o opera?ie care dureaz? 30 de secunde.

– Cât câ?tiga un actor tân?r pentru un asemenea film de var??

– Cel mai grozav contract era 40.000, din care primeai în mân? 26.000 de lei.

– Salariul de la teatru cât era?

– 1.500, 2.000. Bine, nu pentru bani se duceau oamenii acolo, ci pentru meserie, pentru calificare, pentru orgoliu.

– Deci, un actor câ?tiga în film de 10-15 ori mai mult decât salariul lunar?

– Da, dar cheltuiai pe teren mai mult decât câ?tigai. Pentru c? nu-?i d?dea nimic de mâncare.

– Mâncarea ?i transportul nu erau asigurate…

– Nici gând.

Marin Moraru în iunie 2015, la TIFF. Foto: Raul ?tef

– Exist? actori din genera?ia dumneavoastr? care spun f??i? c? regret? perioada comunist?, pentru c?, citez, „eram mult mai respecta?i atunci ?i actorul era pus la locul s?u”. Cum vede?i aceast? nostalgie?

– Aceast? nostalgie vine din tinere?ea lui. Când eram tineri, nu conta c? bat pas de front, c? ridic praful ?i mi se a?az? pe obraz de-un centimetru, c? nu am ap?… Nu sim?eam asta. Acum p??esc cu grij?, m? dor ?alele ?i alte lucruri îngrozitoare.

– Exist? o perioad? în cariera dumneavoastr?, din 1987 în 2002, 15 ani f?r? film. Cum se explic? aceast? pauz??

– Cred c? am lucrat mai mult în teatru ?i nu aveam de gând s? fac film. Nu aveam timp.

– Dar solicit?ri au existat?

– Nu cred. Dac? ar fi existat, le-a? fi dat curs, probabil. Nu, n-au fost.

– A fost o perioad? în care lumea a uitat de Marin Moraru…

– Da. Vede?i, diferen?a dintre noi ?i actorii str?ini este c? ei lucreaz? a longo, trec dintr-un film în altul. La noi, un actor face un film o dat? la 4-5 ani, dac? nu chiar la 10 ani. ?i acest lucru se a?az? pe psihicul s?u.

– Cum v-a?i sim?it în acea perioad??

– M-am sim?it foarte bine. Am lucrat la teatru, am fost mul?umit. Nu s-a întâmplat nici o nenorocire c? n-am f?cut film.

– V? întreb pentru c?, în anii ’70 – ’80, a?i fost prezent în multe dintre marile produc?ii. N-a?i resim?it uitarea de dup? ca fiind „din cauza epocii”?

– Nu din cauza epocii. Ca dovad? c?, în timpul comunismului, dac? v? uita?i în repertoriul tuturor teatrelor, ve?i vedea zeci ?i sute de piese clasice, pe care ast?zi nu le vede?i. Pentru c?, în fa?a comisiei de vizionare, piesa clasic? trecea mai repede decât piesele diurne.

– De ce?

– Pentru c? nu aveau probleme ideologice. De?i g?seau ?i acolo, s? ?ti?i…

– Dar a existat ?i un dezghe?, în anii ’70…

– A?a este, pân? în ’73. Nu ?tiu de unde a venit aceast? nebunie, dar teatrul românesc, chiar ?i filmul, a c?p?tat ni?te aripi extraordinare. Ideologia s-a dat pu?in un pas înapoi ?i au ap?rut ni?te ferestre prin care vedeam lumea altfel.

– Unde sim?ea?i cenzura mai puternic, în teatru sau în film?

– La film, nu ?tiam, pentru c? vizion?rile se f?ceau în cerc închis, erau oameni sus-pu?i. La vizion?ri participau scenari?ti, compozitori ?i regizori ?i ni se povestea ce se întâmpla acolo – câte t?ceri erau, câte mâini b?tute în scaun, câte be?teleli primeau… Dar la teatru venea comisia de vizionare ?i spunea – aia sco?i, aia nu, aia nu…

– În ce faz? a repeti?iilor?

– Chiar în faza de lectur? la mas?. De pild?, repetam „Furtuna”, cu domnul David Esrig, ?i exista o comisie, nu vreau s? spun nume, care venea s? vad? ce ?opârle vom b?ga acolo. Noi n-aveam de gând s? b?g?m nimic, dar ce visau ei noaptea puteau s? scoat? a doua zi ca fiind r?ut??ile noastre.

– Nu vre?i s? spune?i nume pentru c? sunt înc? în activitate?

– Nu, nu mai sunt în activitate, dar nu m? intereseaz?.

– În film, deci, cenzura era mai mult asupra scenariului…

– Da, dar stai, c? una e scenariul, ?i alta e filmul. Tu cite?ti în scenariu „Bun? ziua”, dar tu nu-?i dai seama cum arat? omul, cum strâmb? din ochi.

Jean Constantin a sc?pat odat? de un spectacol, la teatrul Fantasio, spunând – „La noi, totul e bine”, ?i-avea un tic la ochi. „Avem de toate”, ?i-avea un tic la ochi… ?i-au zis – „Scoate-l afar? pe ?sta, ce facem aici? Afar?! N-avem nevoie”.

Una e scris, alta vezi. De-aia venea cenzura, s? vad? ce ticuri mai avem.

(întrebare din public) – Ce are în plus genera?ia de actori tineri fa?? de genera?ia dumneavoastr? ?i ce crede?i c? le lipse?te?

– Actorii tineri sunt efervescen?i, frumo?i ?i talenta?i. Numai c? prea multe activit??i nu-?i las? timp s? te gânde?ti la tine.

Dac? un actor face film, face reclame, se duce la radio, la televiziune ?i joac? ?i la teatru, nu-i r?mâne timp s? aib? grij? de el.

– Ce înseamn? pentru un actor s? aib? grij? de el?

– S? se gândeasc? la el. Dac? sunt efervescent toat? ziua, dac? n-am pauz? ca s? simt ce sunt ?i încotro vreau s? merg, s? m? gândesc la mine, atunci merg în ne?tire. Oricât de talentat a? fi, nimeresc într-un zid.

– Care e cel mai mare compromis pe care-l face un actor – reclamele, telenovelele?

– Toate la un loc. Aceste experien?e artistice fac ca actorul s?-?i piard? naivitatea. ?i naivitatea este modulul de baz? al actoriei.

Prin naivitate în?eleg novicele, uimirile, st?rile pe care ?i le produce. Nemaif?când asta, devine un mecanism ?i utilizeaz? acelea?i mijloace. Asta duce la cabotinism ?i la multe alte lucruri.

– Spune?i-le.

– Începe s? se schimbe ?i caracterul omului, nu doar al actorului. Devine infatuat, devine c???r?tor financiar. Dar de ce s? dezvolt?m noi ideea asta?

– Fiindc? de-asta suntem aici, s? dezvolt?m ideile…

Marin Moraru ?i Gheorghe Dinic? în „Nepotul lui Rameau”, montat la Teatrul Bulandra la finele anilor ’60. Foto: amintiridinteatrulromanesc.blogspot.ro

– De care dintre roluri v? întreab? lumea cel mai des, când v? opre?te pe strad??

– De cele mai populare, cele date la televizor. Dup? ce am jucat într-o telenovel?, nu puteam s? intru într-o pia?? sau s? trec pe lâng? un grup de copii f?r? s? m? strige pe numele celui din telenovel?.

– Asta mai nou.

– Mai demult, m? opreau oamenii ?i-mi spuneau – V? mul?umesc, mi-a pl?cut foarte mult… Mul?i au v?zut spectacolul „Nepotul lui Rameau” de 20 de ori. A fost una dintre cele mai importante piese ale carierei mele.

(Întrebare din public) – Ce-a însemnat pentru dumneavoastr? colaborarea cu regizorul David Esrig ?i apoi cu Lucian Pintilie?

– David Esrig era un regizor cu o concep?ie perfect? a ceea ce vrea s? fac?. Încerca s? ne aduc? în cercul pe care-l crease. Discuta cu tine într-un asemenea mod, încât s? crezi c? tu ai descoperit ce vrea el s? spun?. Adic? s? crezi c? ce vei face în pies? este ideea ta.

De obicei, regizorul ?i actorul sunt într-o continu? disput?. Un actor nu prime?te de la regie orice inten?ie. De obicei, este refractar sau chiar respinge brutal.

Asta pentru c? actorul e comod. El vrea ca totul s? curg? lini?tit, f?r? efort, pe când regizorul îi cere un lucru pe care nu l-a mai f?cut sau pe care l-a f?cut foarte pu?in. ?i-atunci rela?ia nu e bun?, pentru c? m? pune la munc?. ?i asta nu e bine pentru mine. (Râde)

Domnul Pintilie avea alt? abordare, era autoritar, spunea – s? faci asta ?i numai asta, ?i era, dac? pot folosi acest cuvânt, pigulitor. Adic? f?cea lucrurile m?runte din pas în pas.

Î?i cerea s? rezolvi minimaliz?rile, nu rolul în mare. ?i era interesant pentru c?, adunate la un loc, m?run?i?urile deveneau o ceva.

– Ce v? aminti?i de pe platoul de filmare de la „Actorul ?i s?lbaticii”?

– Am un rol de trei secunde… N-am filmat decât o zi. Toma (Caragiu – n.r.) a fost eroul principal ?i a f?cut unul dintre cele mai importante roluri ale lui.

Eu n-am filmat decât o zi. ?i în ziua aia nu mai ?tii de tine, fiindc? se întâmpl? repede ?i trebuie s? fii prezent ?i concret ?i foarte talentat.

– Mai ?ti?i monologul pe care-l zicea?i când intra?i în camer??

– Nuuuu mai ?tiu…

– „Iar ai tras din ?âgare…”

(Râde)

– E una dintre replicile cu care a?i r?mas în memoria genera?iei mele, cel pu?in…

– Da, da… Asta e.

– De la Opera?iunea „Monstrul” ce v? aminti?i?

– La Opera?iunea „Monstrul” am stat în Delt? o lun? de zile.

Plecam la locul de filmare diminea?a la 4, cu barca, printre plauri.

S? tr?ie?ti pe bac o lun? de zile, mâncând pe?te, pe?te ?i iar pe?te, ?i sarmale ?i chiftele de pe?te, ?i bor? de pe?te, ?i zeam? de pe?te, ?i pe?te-n pe?te, e complicat.

La început e pl?cut, pentru c? n-ai mâncat de mult pe?te, dar dup? o lun?, mai vrei o bucat? de carne. ?i dac? m?nânci o bucat? de carne de porc, ?i aia miroase a pe?te, c? porcul e crescut cu pe?te.

(Din public) – Ce sfaturi le-a?i da tinerilor actori de teatru ?i film?

– Meseria asta nu se ?ine cu sfaturi. Fiecare absoarbe din realitate într-un mod foarte special. Degeaba îi spui – F? ?i tu cum am f?cut eu, c? nu ?ine. Fiecare înva?? pe pielea lui, pe modalit??ile lui de percepere, care nu sunt ca ale mele.

Singurul lucru pe care trebuie s?-l ?tie tinerii actori e c? teatrul se face cu m?sur?. Dac? nu ai m?sur?, cabotinismul e aproape. Cel mai mare lucru în aceast? meserie este m?sura.

– Ce compromisuri s? nu fac??

– S? nu alerge toat? ziua dup? bani, s? nu primeasc? orice, pentru c? fiecare piatr? a?ezat? contribuie la o fresc? ?i, dac? piatra e gre?it?, fresca arat? urât.

Nu po?i s? dai sfaturi în aceast? meserie ?i nici nu trebuie. Fiecare alege ce are de f?cut dup? sim?urile lui.

– O ultim? întrebare: de cine v? e dor?

– De to?i care nu mai sunt, prietenii mei, actori mari, de care ?ara asta va duce lips? mult timp. Da.

Sursa: Press One

Facebook Comments