Cu riscul de a-l supăra, nu pot să nu fac această reverență! Nu i-a plăcut să i se spună așa, cum nu i-a plăcut nici termenul de monstru sacru. Cu cel mai serios ton din lume te apostrofa imediat: „Adică ce, eu sunt un monstru?!“.

Marin Moraru si Gheorghe Dnica
Marin Moraru si Gheorghe Dnica

L-am cunoscut pe actorul Marin Moraru cu ani în urmă, când alături de prietenul lui, Gheorghe Dinică, au dat lumii teatrale cel mai reusit spectacol „Așteptându-l pe Godot“. Așa m-am îndrăgostit de teatru și am rămas un spectator fidel și azi. Acestui spectacol îi datorez toat? bucuria pe care teatrul mi-a oferit-o de-a lungul vie?ii. Marele meu regret este c? am pierdut un spectacol-reper al teatrului românesc care s-a numit „Nepotul lui Rameau“.

Marea mea bucurie este c?, de?i nu l-am v?zut ca spectator, în direct, cu ochii min?ii cunosc acest spectacol pe de rost. Mi l-a povestit în cuvinte pu?ine, dar extrem de gr?itoare, chiar Marin Moraru. Cel care vorbea pu?in, extrem de pu?in, dar când spunea o fraz? umplea ore de t?cere. Pentru el vorbele aveau sens ?i putere de convingere doar pe scen?, acolo unde î?i dezv?luia întregul suflet. Sau când îi ajuta pe cei din jurul s?u – ?i o f?cea foarte des – f?r? s? a?tepte niciun cuvânt de mul?umire. Nici nu ?tiai cum s? o faci, pentru c? te repezea bagatelizând ajutorul, ca ?i cum era de la sine în?eles c? trebuie s? o fac?.

Actorul Marin Moraru, Marinu?, cum era cunoscut de colegi ?i prieteni, cel care prin simpla apari?ie pe ecran sau scen? ne aducea râsul pe fa?? ?i în suflet, era de o seriozitate însp?imânt?toare când era vorba de meseria lui. Î?i lucra fiecare rol cu minu?iozitatea ?i migala marilor biju-tieri ce ?lefuiesc cele mai pre?ioase diamante. Nu s-a întâmplat niciodat? s? întârzie la vreo repeti?ie, pentru el era de neconceput a?a ceva. Pentru el, „cea mai frumoas? frumuse?e este meseria pe care mi-am ales-o ?i c?reia m-am d?ruit vreme de 50 de ani“.

Actorul Marin Moraru nu a cerut niciodat? nimic, nu a f?cut compromisuri, dar nici nu s-a l?udat dup? Revolu?ie c? nu le-a f?cut.

„N-am vrut niciodat? s? joc ceva anu-me. Mi s-a dat, mi s-a propus ?i eu am acceptat sau nu. Nu am cerut niciodat? nimic ?i nici nu mi-am dorit vreun rol anume. Cel mai important ?i mai pl?cut este s? tragi biletul din c?ciul?, ca la examen. Iar eu sunt preg?tit oricând, atât fizic, cât ?i psihic, s? trag orice bilet.“ ?i nu sunt vorbe goale, în sprijinul lor stau zecile de roluri din film ?i tea-tru, chipul lui cu o mie de expresii, altele la fiecare reprezenta?ie. Chiar dac? juca acela?i rol timp de o s?pt?mân?, la fiecare reprezenta?ie te surprindea cu noi expresii, cu alt? mimic?. Acesta era marele talent al actorului Marin Moraru, cel care spunea c? „normalitatea înseamn? normalitate, nici fericire, nici nefericire, e doar un palier. Eu am stat mult timp pe acest palier. Dac? î?i propui îns? s? fii fericit, e imposibil s? nu ajung? la tine m?car un strop de fericire. Fericirea mea e munca“.

Dup? mai bine de 40 de ani, actorul Marin Moraru, un om de o mare demnitate, era în stare s? plâng? în direct pentru c? un spectacol la care s-a repetat un an ?i jum?tate a fost interzis de cenzura comunist?. E vorba de „Furtuna“, în regia lui David Esrig, unde el avea rolul lui Caliban.

 

A plâns pentru munca depus?, dar mai ales pentru „descoperirile f?cute“, pentru ceea ce ar fi putut fi acel spectacol, acel personaj, pentru bucuria ?i extraordinarele tr?iri pe care ni le-ar fi oferit nou?, celor din sal?.

Actorul Marin Moraru î?i cuno?tea exact valoarea, f?r? a avea vanitatea arti?tilor de a crede c? el este cel mai bun. Spunea întotdeauna: „Trebuie s? ?tiu ce fac colegii mei pentru a vedea unde m? situez eu. Dac? nu e?ti curios s? vezi asta, po?i s? crezi c? e?ti Dumnezeu. Îns? dac? ie?i afar? ?i te compari cu al?ii, vezi c?, de fapt, sunt foarte mul?i Dumnezei în jurul t?u“. Acesta era actorul Marin Moraru ?i astea sunt crezurile lui, pe care le citez cu ghilimele doar pentru exactitate, deoarece ?tiu c? nu-i pl?ceau vorbele spuse dup? ureche, chiar dac? ele au fost auzite cu urechile mele atunci când am avut bucuria de a-l ajuta s? le a?tearn? pe hârtie în cartea „Suntem ce sunt amintirile
noastre“, ap?rut? acum trei ani la Editura Allfa ?i care ast?zi mi se pare a fi un adev?rat testament artistic. „Actorul care citea cel mai mult“, dup? cum spunea prietenul lui, Mircea Albulescu, s-a hot?rât târziu s? fie el cel care a?terne vorbe pe hârtie ?i m? bucur nespus c? a f?cut-o.

Nu vreau s? vorbesc prea mult despre actorul Marin Moraru. Despre el vorbesc, mai bine decât o mie de persoane, rolurile. Vreau s? vorbesc despre bucuria pe care am avut-o cunoscându-l pe omul Marin Moraru. Mi s-a acordat privilegiul de a-i spune Marinu?, dar am continuat s?-i spun Domnule Marin Moraru. Avea o seme?ie a lui, generat? nu de fizic, ci de anii de exerci?ii de la Institutul de Teatru, de convingerea lui c? în via?? – pe scen? sau pe strad? – trebuie s? mergi drept, cu capul sus. ?i a?a a mers pân? în ultima clip?.

Un om curios, dornic s? ?tie tot ce se întâmpl? în lume, Marin Moraru era aparent incomod ?i dificil, pentru c? taxa superficialitatea ?i neseriozitatea cu duritate. Sub aceast? aparen??, îns?, de dur avea o sensibilitate ?i o delicate?e ie?ite din comun. Ca spectator, atunci când nu-i pl?cea un rol sau o montare evita s? o spun?, ?i nu dintr-o diploma?ie ipocrit?, ci pentru „a nu-i strica sufletul, a nu-l face s? sufere“ pe cel implicat. Vedea corect ?i diseca fie-care minut al rolului, îns? dac? totu?i nu putea s? evite discu?ia, o f?cea cu mare delicate?e. Nu-i pl?cea s? cear? nim?nui nimic, numai gândul c? ar putea fi dator cuiva îl înnebunea, dar oferea cu o generozitate extraordinar?, înainte ca omul s?-i cear? ajutorul, îi intuia nevoia. M? certa când vedea c? m? consum ?i m? implic în suferin?ele altora, tocmai el, cel pe care îl impresionau toate dramele umane, pe care îl revoltau pân? la durere fizic? nedrept??ile!

Vorbea extrem de pu?in, dar ?i când spunea o fraz? era imposibil s? o ui?i mai apoi, era ca un citat care se propaga din aproape în aproape, pe care-l povesteai ca o anecdot?. Întrebat fiind odat? Gheorghe Dinic?, dup? ce a stat trei ore cu Marinu?, ce au f?cut atâta timp, r?spunsul a fost: „Dac? m? gândesc bine, dou? ore ?i jum?tate am t?cut“.

Acum, t?cerea a devenit deplin?. Marin Moraru a plecat, curios, s? cunoasc? o alt? lume. Nu-i era team? de moarte, spunea adesea: „Nu mi-e fric? de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu
mi-e fric? decât de o boal? urât?, care nu se mai termin?. Sunt curios s? v?d ce e dincolo, pentru c? sunt sigur c? dincolo este cunoa?terea total?, nem?rginirea“.

Sunt convins? c? se va sup?ra pe mine pentru aceste vorbe, deoarece nu i-au pl?cut niciodat? laudele, dar mai ?tiu ?i c?, dup? ce m? va certa de acolo de sus, din lumea aceea nem?rginit?, m? va ierta.

Î?i mul?umesc, Domnule Marin Moraru, pentru c? mi-ai oferit ?ansa de a te cunoa?te! Sunt mult mai bogat? acum!

A scris Jurnalista Maria Capelos pentru România Libera, cea care a a?terut pe hârtie gândurile Maestrului Marin Moraru, in cartea „Sunte ce sunt amintirile noastre”.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *