Pe 21 august 2016, am pierdut un OM, O VALOARE IRECUPERABILĂ ȘI DE NEEGALAT, un MAESTRU atât pe scenă de teatru cât și în viață personală.
In memoriam, am transcris câteva gânduri din cartea „vorbită” de el, pe care le puteți „savura” citind rândurile care urmează.
În cartea „Suntem ceea ce sunt amintirile noastre” Marin Moraru face, printre multe altele, scurte portrete memorabile a zeci de mari actori, de la predecesori iluștri, la colegi de generație deveniți prieteni de suflet și la noile talente.
S-a născut la 31 ianuarie 1937 în București, într-o iarnă cu zăpadă. De unde știe? Dintr-o carte a lui Mihail Sebastian.
”Eu m-am născut într-o zi de vineri, pe 31 ianuarie, și afară ningea cu fulgi cât vrabia. Amănuntul ăsta l-am aflat din ‘Jurnalul’ lui Mihail Sebastian. Acolo pomenește el ceva legat de ziua de 31 ianuarie 1937”, a spus Maestrul într-un interviu.
MAESTRUL Marinuș, a fost un om bun, blajin și de un echilibru interior unic. Cel puțin așa reiese din „Suntem ceea ce sunt amintirile noastre”. Un actor modest, dar conștient de valoarea sa. Un om pentru care viața trăită în comunism, a însemnat deopotrivă lipsuri, cenzură și greutăți (de care amintea fără ocolișuri, dar și fără patimă vindicativă) și șansa întâlnirii unor oameni remarcabili și a unor roluri decisive.
Un artist dezamăgit de multe din teatrele prezentului (de unde și lipsa din spațiul public și artistic), dar extrem de ancorat în realitate – îi plăcea să fie la curent cu toate știrile.
Marin Moraru din noua carte este un spirit viu, critic cu măsură, cultivat fără a epata, plin de umor și autoironie („Când aud expresia „monstru sacru” văd în fața ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinți lungi și ascuțiți și gura căscată. Nu, eu nu sunt monstru”). Nu-i plăcea experimentele în teatru (Andrei Șerban sau Silviu Purcărete nu erau printre favoriții săi) sau film, și nu avea o părere prea bună despre Noul Cinema Românesc.
Părea a dezvolta un nemaiîntâlnit cult al prieteniei, o disponibilitate fără egal de a vorbi cu generozitate despre actorii pe care i-a cunoscut de-a lungul vieții, de la predecesori iluștri, la colegi de generație deveniți prieteni de suflet și la noile talente. Am selectat câteva fragmente din zecile de portrete savuroase, mostre de talent literar, pe care Marin Moraru le-a făcut colegilor (mulți dintre ei deja dispăruți).
„Eu și Gheorghe Dinică am fost nedespărțiți. Când spui Dinică, spui Moraru și de multe ori, când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică și lui Dinică îi spunea Moraru. Îl cunosc pe Dinică de dinainte de a intra la Institut. Juca la Casă de Cultură a Studenților, era vedetă acolo. Apoi ne-am nimerit în aceeași clasă la Institut, la doamna Dina Cocea. Patru ani cât am fost studenți am mâncat aceeași mâncare și am fumat aceleași țigări. Când aveam pauză de prânz, între orele 12.00 și 14.00, înainte de cursurile de actorie, mergeam la mine și făceam cartofi prăjiți cu ouă cât mai multe, asta era mâncarea noastră. Ne întorceam ghiftuiți și stăteam la lecțiile de actorie până seara la ora 20.00”.
„George Constantin a fost pentru mine unul dintre cei mai importanți actori din România. L-am văzut când încă nu-și formase george constantinismul, adică nu devenise încă George Constantin cel apreciat de public. Era un băiețel tinerel, drăguț și talentat, și care se exprima destul de bine, dar nu devenise înca George Constantin. Eram student când l-am cunoscut. […] George Constantin era o structura anume de actor, avea greutate pe scenă, cuvântul lui era de plumb, adevărurile lui cădeau greu.
Era credibil în tot ce făcea, ceea ce pentru un actor înseamnă mult. Era un om gospodar, așezat la casa lui. Își luase o căsuța la țară, undeva lângă Stela Popescu și Ștefan Bănică și lucra cu mult drag în grădină, se mândrea cu caisul lui, care făcea niște caise extraordinare, precum și cu cireșul lui, și se plângea că i se fură varza și alte lucruri din gospodărie”.